duminică, 13 august 2017

Centenar

Plănuiam să scriu despre acest subiect de ceva vreme şi cred că probabil acum a venit vremea să-mi dau cu părerea. Acest an 2017 marchează aniversarea unor importante evenimente militare pe fronturile Primului Război Mondial. Pe frontul românesc din Moldova s-au produs ofensiva de la Mărăşti Oituz a generalului Averescu şi marea bătălie de la Mărăşeşti care au anihilat forţele atacatoare germane, la fel cum au fost stopaţi germanii şi pe frontul de vest.

La anul în 2018 se vor aniversa evenimentele care au condus la România Mare şi aceasta îndeamnă la reflecţie!

Am avut în istoria politică a României moderne două generaţii excepţionale, cea a paşoptiştilor, care au decis modernizarea României, care au realizat unirea principatelor, aducerea unei monarhii ereditare apusene şi a independenţei noului stat numit România. Am citit unele comentarii care spun că dezideratele acestei generaţii nu au fost realizate nici astăzi şi probabil că nu sunt departe de adevăr!
Din această generaţie fac parte Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, dar mai ales fondatorul celei mai importante familii politice româneşti, Ion C. Brătianu, prim ministru al Independenţei de la 10 Mai 1877.
Nu trebuie omis nici excepţionalul prim Rege al României Carol I, sub care România s-a transformat dintr-o ţară înapoiată într-un regat modern şi de perspectivă. Chiar dacă nu toate doleanţele populare nu au fost complet îndeplinite, după cum arată Răscoala din 1907.

A două generaţie excepţională aş spune că a fost cea a lui Eminescu, care a realizat idealul României Mari. Şi-l pun aici pe Eminescu care a prevăzut profetic România Mare în Doina, "De la Nistru pân’ la Tisa".
Aici personalitate covârşitoare a fost Ionel I. C Brătianu, alt extraordinar om politic care a avut inspiraţia să-l contrazică pe importantul istoric şi om politic Nicolae Iorga când acest a întrebat retoric: "Ce poate învăţa un istoric de la un inginer?"  "Măsura!" a replicat Ionel I. C Brătianu. 
Profetic şi I.I C Brătianu. Pentru că celorlalte generaţii de politicieni români asta le-a lipsit, Măsura!

Asta a lipsit, din păcate, următoarelor generaţii politice ale României.

Şi acum analizând contrafactual, putea România să devină România Mare fără condiţiile de la sfârşitul Primului Război Mondial? 
Cred că da, dar era dificil! Pentru că o prăbuşirea a Imperiului Austro Ungar era o realitate previzibilă la începutul secolului XX. Însă fără înfrângere acestui imperiu în război, negocierea recuperării Transilvaniei era dificilă în graniţele actuale. Pentru că nu numai Transilvania, ci şi Banatul, Bihorul şi Sătmarul şi Maramureşul sunt în discuţie, care erau parte a Regatului Ungariei. La fel Imperiul Ţarist el era minat de mari probleme interne şi Basarabia putea reveni în cele din urmă României. Dar logica lui Stalin a făcut să pierdem nu numai Basarabia, dar şi Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, care nu mai sunt româneşti, ci ucrainiene.

Revenind la tragedia României Mari din 1940, oamenii politici s-au dovedit sub orice critică.
Înţeleg să spunem că pericolul ultimatumului sovietic nu putea avea răspuns militar, dar cedarea Transilvaniei de Nord a fost cel mai mare eşec politic românesc. De ce România nu a refuzat Diktatul de la Viena, de ce nu a reacţionat militar? Aici forţa militară era clar în favoarea României. Iar apoi mareşalul Antonescu de ce nu a ordonat recuperarea acestor teritorii. El a recuperat prin luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, dar nu a întreprins nicio operaţiune militară împotriva Ungariei? 

Aşa că nu pot decât să admir opinia mareşalului polonez Pilsudski, cel care a oprit prin Miracolul de pe Vistula ofensiva bolşevică împotriva Europei. El spunea că preferă să lupte chiar dacă este înfrânt, dar onoare este salvată!
Puteam reacţiona militar împotriva Rusiei bolşevice sau Ungariei şi nu riscam decât ocupaţia, sovietică şi apoi hitleristă, dar se putea salva onoarea Românei! Aici împărtăşesc opinia marelui patriot şi senior român Neagu Djuvara! 

Şi în context găsesc că este extrem de importantă decizia Regelui Mihai de a întoarce alianţele la 23 august 1944. Pentru că aşa am salvat măcar Transilvania. În caz contrar ne regăseam în situaţia să pierdem şi acest teritoriu românesc şi azi să peripatizăm cu năduf cum facem azi privind ce se întâmplă azi în Basarabia.

Nici nu vreau să analizez hiatul istoric şi politic al ruşinii comuniste, n-am nicio nostalgie pentru vremurile trecut ale copilăriei şi tinereţii mele plină de lipsuri economice şi mai ales politice, când trebuia să fi ipocrit şi să minţi cu neruşinare că este bine când era foarte rău!

După prăbuşirea comunismului, noua clasă politică a înţeles un singur lucru, că trebuie să se îmbogăţească prin jefuirea României!
Chiar dacă sunt excepţii notabile, sau chiar dacă a existat consensul de a deveni membrii celei mai puternice alianţe politico militare, NATO şi a Uniunii Europene. 

Încep să se schimbe acum generaţiile politice şi sper că rebuturile care conduc azi România sunt doar un coşmar trecător! 


Cei care conduc România trebuie să înţeleagă de ce au nevoie românii după un secol de la România Mare!

luni, 7 august 2017

Nostalgie veninoasă

După cum am mai spus cumpăr un cotidian piteştean din motive de informaţii locale.

În numărul de azi este făcut necrologul unui ziarist care a decedat la o vârstă venerabilă. Necrologul în ziar nu este semnat, dar pe internet observ că aparţine redactorului şef, aici.

Nu aş fi reacţionat dacă necrologul nu este o revărsare de ură veninoasă şi de nostalgie proletcultistă.

Autorul are imensa obrăznicie să glorifice agricultura comunistă a cărui politruc fusese defunctul jurnalist. Şi întrece orice măsură când se dezlănţuie pe desfiinţarea CAP, care ar fi dus la scăderea producţiei de lapte în post-comunism.

Care lapte? Că trebuia să te scoli pe la 4 dimineaţa în anii 80 ai iepocii de aur ca să pui sacoşa cu sticle să ai vreo şansă minimă să prinzi lapte!

Înţeleg nostalgiile unora care în vremurile în care trudeau pe tărâmurile muncii de partid să prostească, sau de fapt să scoată din sărite pe bieţii oameni cu minciunile ideologice. Erau mai tineri, iar acum pe lângă neputinţă acţionează şi ciuda pe decrepitudinea vârstei.

Ce agricultură?

Aia la care eu şi colegii noştri de la un institut de cercetări nucleare eram puşi să adunăm porumbul, pe care erau incapabili să-l recolteze cu combinele, sau făcute special doar să umilească pe intelectuali, să simtă ce înseamnă munca? După capul pătrat al politrucilor, inclusiv de la ziar, semi analfabeţi, care trăiau satisfacţia arogantă a cocoşării intelectualităţii cu munca fizică brută, pe cei care nu umblaseră în opinci, cum îmi declara ritos la cârciumă un alt fost.

Asta era satisfacţia neghioabă şi iresponsabilă a ciocoimii de partid, selecţionată din rebuturile satului românesc, care au provocat dezastrul agriculturii socialiste, incapabilă să hrănească pe români. 


Tot loturile ţărăneşti individuale, cei 10 % din pământul României, reuşeau să mai potolească foamea umilinţelor noastre, prea devreme uitate de aceşti şobolani roşii de partid şi din păcate şi de unii dintre noi!