O scrisoare pierdută

Am urmărit aseară noua punere în scenă a Scrisorii pierdute caragialiană. M-am dus cu mare interes, având în vedere calitatea unora dintre interpreţi. Este prima înscenare care o văd pe scenă de la cea a lui Liviu Ciulei din deceniul 8, dar recunosc că în minte îmi este întipărită cea clasică a lui Sică Alexandrescu. 

Pentru mine care am trecut cu participare activă prin 7 rânduri de participare activă şi implicată în alegeri  parlamentare Scrisoarea lui Caragiale este un fel de Biblie, este chintesenţa parlamentarismului românesc iţit după Revoluţia di 1989!

Am constata prezenţa pe scenă a unui decor minimalist unde un lavabou de perete are un rol important în regia lui Dabija, actorii îl folosesc excesiv, probabil a fost pus în scenă astă vară?

Prima surpriză Ghiţă Pristanda (Dragoş Huluba) este un agent civil detectiv, lipseşte uniforma autorităţii, nu-i nimic aşa l-a văzut Dabija! Dar prefectul Tipătescu (Marius Vizante) arată ca după mahmureala unui chef şi impresia de chef monstruos domină spectacolul. 

Spectacolul începe să curgă verva lui Caragiale începe să curgă, actorii au dicţie, cu toate că se face exces de onomatopee. Apare imperial şi gigantic Trahanache (Valentin Teodosiu) poate cel mai reuşit din spectacol, actorul are ceva din calitatea marilor interpreţi anteriori. Şocul este însă Cetăţeanul turmentat interpretat în travesti de Dorina Chiriac. Că aici este invenţia regizorală, Dabija a vrut un bufon shakesperean şi l-a găsit în poezia cântată a Adei Milea prin gura Dorinei Chiriac. Acest Cetăţean turmentat cântăreţ de „Noi suntem români” era din alt film, sau altă piesă. Şi vocea lui Caragiale se pierde şi textul lui este ciopârţit. Apare şi formidabilul actor care este Marcel Iureş care şi el este din alt film, probabil de la Hollywood. Scena cu anunţul lui candidaturii lui Agamiţă Dandanache este cu protagoniştii probabili ai candidaturii la Colegiu Caţavencu şi Farfuridi prezenţi?!!! Discursurile lui Farfuridi (Florin Dobrovici) şi a lui Caţavencu  de la întrunirea electorală îşi pierd forţa expresivă! Singura invenţie reuşită este că sala devine locul în faţa cărora se produc vorbitorii şi Ionescu, care îl întrerupe pe Farfuridi şi aplaudă pe Caţavencu este o voce din sala de spectacol! Apare şi Agamiţă (GeorgeMihăiţă) care nu mai este zaharisitul şi sâsâitul ticălos, ci un fel de fiţos aterizat aiurea în frumoasa capitală de judeţ. Dispare „pac la Războiu”. Finalul discursului înălţător este distrus de concepţia regizorală a unei beţii colective în care Caţavencu este beat turtă şi nu este în stare să-l ţină. 

Acum îl înţeleg pe Conu' Alecu Paleologu cum simţea că i se umple patriotic pieptul la această scenă finală, erau consecinţele unui sistem constituţional şi democratic. Dar Dabija a dorit o înscenară bolnavă de mizerabilismului lui Pintilie din De ce trag clopotele Mitică.  Această viziune neagră şi sinistră este un cancer pentru teatrul lui Caragiale, este rezultatul disperării lui Lucian Pintilie în faţa dictaturii groteşti ceauşiste şi regizorii o folosesc şi acum ca referinţă eronată. 

Ori de abia azi reuşim să înţelegem esenţa piesei şi mesajului caragialian. În ciuda faptului că toţi suntem români ...mai mult sau mai puţin oneşti, sistemul democratic electiv este viabil, pentru Caţavencu nu este ultima Cameră, cum promite Coana Joiţica! 

Dabija comite un răsunător eşec din punctul meu de vedere, pentru că nu îl înţelege pe Caragiale şi nu înţelege democraţia. Este o viziune de o deprimantă obtuzitate ciocoiască, că nu contează cine este candidat, că sistemul produce doar nonvalori, că doar aranjamentele de culise contează. Ori acesta nu este mesajul lui Caragiale!

Am avut în minte venind la piesă şi situaţia comică a alegerilor din 9 decembrie, în care candidatul de la Senat a fost desemnat în ultimul moment, exact ca în O scrisoare pierdută. în această frumoasă capitală de judeţ, mai mult de deal decât de munte. 

Am fost şi în situaţia lui Trahanache prin '92, când am negociat poziţia chiar a lui Conu' Alecu ca senator de Argeş, iar acum am fost situaţia perfect similară a piesei când candidatul de la centru se alegea fără probleme. Eu atunci când văd Caragiale am speranţe, că sistemul democratic, electiv este infinit mai bun decât cel în care m-am zbătut  până la 40 de ani, când era obligatorie prezenţa la vot pentru un a alege un politruc desemnat de partid, iar eu pe buletin scriam înjurături dedicate sistemului şi lui Ceauşescu!