Horia Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş

Cu toate că aceste două persoane publice sunt în primul rând oameni de cultură şi subiectul ar trebui să fie cultural, el a devenit extrem de politizat, prin dorinţa lui Traian Băsescu de a-i decora şi de opoziţia primului ministru la această dorinţă.

Pe Horia Roman Patapievici l-am întâlnit de la începutul anului 1990 cu articole extrem de interesante în revista 22. El este probabil cel mai dotat şi spectaculos eseist apărut după Decembrie 1989. 

Opiniile sale despre noi românii erau foarte incitante, dar şi reflectau un anume reper ideologic în ideile conservatoare. Ideile sale politice amintesc mai mult de reacţionarii francezi, Maurras şi alţi asemenea. El este suporterul votului cenzitar, o idee extrem de discutabilă şi chiar ridicolă astăzi, doar gândindu-ne la avere care ar fi un criteriu.

Horia Roman Patapievici a făcut totuşi eroarea să publice Politice, carte ce cuprindea reflecţii foarte dure despre România şi români, scrise în vremea dictaturii comuniste. Că anumite tare naţionale trebuiau  flagelate nu ar constitui o problemă, şi alţii au făcut-o, de exemplu Caragiale într-un registru comic,  dar HRP nu a fost un dizident, chiar dacă a fost implicat în evenimentele din Decembrie 1989 şi închis la Jilava. O anume aroganţă l-a determinat să publice aceste opinii, precum şi acea declaraţie din Dilema legată de scheletele din dulapul moştenirii eminesciene, foarte deseori răstălmăcită.

Genul de ideologie pe care le practică Patapievici am găsit-o reflectată în cartea lui Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Este o ideologie elaborată de reprezentanţii nobilimii începutului de secol XIX, care-şi pierduse privilegiile şi care cultivau în continuare excepţionalismul acestei clase şi nevoia ca această clasă să conducă treburile ţării.

Pe de altă parte Patapievici a dovedit calităţi deosebite ca eseist şi un talent autentic de prozator pe care nu le-a cultivat.

Însă el a dovedit o însuşire cu totul deosebită, aceea de manager cultural. Numirea sa ca preşedinte al ICR a fost una din deciziile inspirate ale preşedintelui Băsescu. Patapievici a reuşit să facă numiri extrem de potrivite pentru postul de directori ai ICR din străinătate. El a iniţiat programe de traduceri ale autorilor români care au promovat literatura română în lume, a iniţiat acţiuni culturale de elită ce au ridicat prestigiul României.

Fatalmente s-au produs şi erori, lumea culturală este plină de bisericuţe, unii au beneficiat de acţiunea ICR, alţii nu şi asta  a declanşat nemulţumiri, şi anumite gesturi ale celor promovaţi i-au lăsat un gust amar lui Patapievici, prin lipsa de recunoştinţă, sau măcar de stimă. 

 A practicat şi un partizanat făţiş şi uneori penibil pentru Băsescu şi mai ales pentru vulgara Elena Udrea. Noroc că s-a trezit şi a încetat encomioanele din Evenimentul Zilei.

Şi pentru a toate lucrurile bune făcute la conducerea ICR merită se fie decorat.

Pe Mircea Mihăieş am început să-l citesc în România Literară după 1991. El a înlocuit rubrica lui Nicolae Manolescu de analize politice, abandonată după intrarea acestuia în politică. L-am citi mai apoi, când opiniile sale politice nu s-au mai publicat în România Literară,  în Evenimentul Zilei. 

Opiniile literare ale lui Mihăieş sunt legate în primul rând de literatura engleză şi nu am nimic de comentat despre ele, am agreat şi eu punctul său de vedere că este exagerată declararea romanului Craii de Curtea Veche ca cel mai bun românesc.

În schimb ideile sale despre actualitatea politică şi socială sunt extremiste!

Într-un articol vechi era exasperat de mulţimea celor în vârstă  care în deceniul 1990 au votat pe Iliescu şi partidul lui şi i-ar fi dorit exterminarea. Cercetând recent biografia lui Mihăieş contata că anul acesta face şi el exact 60 de ani. Cum mai stăm atunci cu bătrâneţea? Sau s-o fi crezând Young at heart?

Tonul faţă de români era de un imens dispreţ, m-au întristat atacurile şi calomniile cu care a fost tratat preşedintele Constantinescu. Onorat de Băsescu i-a devenit un fidel al acestuia vituperându-i adversarii.

Ca vicepreşedinte ICR s-a cam plimbat degeaba pe la New York. 

Dar pentru că a făcut parte din echipa performantă a lui Patapievici şi-ar merita probabil decoraţia.

Ce este surprinzător la intelectualii noştri este cât de uşor cad în plasa propriei vanităţi. Nu sunt cu nimic deosebiţi de cei de acum 75 de ani care au trecut lejer de la dictatura carlistă la cea antonesciană ca apoi să lingă cizmele invadatorilor bolşevici.

Nu-i nimic nou sub soare!