Polemici cu trecutul

Citind Observatorul Cultural am constata resuscitarea unor polemici privind trecutul unor scriitori români şi intelectuali în genere.

Obiectul unor dintre polemici este Gabriel Andreescu.

De câtva timp acest fost dizident şi oponent anti comunist se străduieşte prin studii serioase, cred eu, să lămurească trecutul din vremurile comuniste ale unor intelectuali români.

Polemicile îmi reamintesc de fenomenul dezvăluirilor trecutului unora dintre fruntaşii liberali pe la începutul anilor 2000.

Dintr-o dată Dan Amedeu Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, ultimii doi scriitori de primă mână deveniseră din victime ale represiunii comuniste nişte siniştri colaboraţionişti, nişte fioroşi turnători ai securităţii. Acest lucru se întâmpla pentru că atunci singurul partid istoric viabil PNL, cu atitudini net anticomuniste creştea în prestigiu şi viabilitate electorală, în timp ce PNŢCD ieşea din actualitatea politică.

Este clar pentru mine că aceasta a fost una din conspiraţiile fostei securităţi. Respectivii cunoscuseră rigorile puşcăriei dejiste, exterminatoare, unii dintre ei luând ulterior atitudini neconformiste privind realităţile comunismului românesc. Făceau parte din partea bună a trecutului românesc, era un miracol că unii supravieţuiseră şi că reînviaseră partidele istorice.

În acelaşi timp în politica românească se lăfăiau ofiţeri ai securităţii şi politruci de rangul doi sau trei care pozau în democraţi deontologi. În această conspiraţie securistă au fost atraşi şi intelectuali români, naivi şi de bună credinţă, unii dintre ei foşti dizidenţi, sau oponenţi anticomunişti. În acelaşi timp şi alţi intelectuali şi scriitori au fost acuzaţi de colaboraţionism, pe baza documentelor securităţii. Cred că satisfacţie mai mare nu au trăit ticăloşii politici, aranjaţii fostului regim, refulaţii fără operă literară, fricoşii resentimentari pe cei care au avut curaj când ei mureau de frică. Dintr-odată aceştia au devenit vehemenţi critici ai momentelor de slăbiciunilor, a compromisurilor acestor intelectuali publici. Şi asta fără jenă şi cu un enorm tupeu şi vanităţi ale unor stârpituri literare.

Astfel, asupra unor intelectuali, unii trecuţi la cele veşnice au planat şi s-au formulat acuzaţii privind colaboraţionismul lor ruşinos şi vinovat. Cum am mai spus în discuţie erau unii intelectuali şi scriitori care făcuseră puşcărie comunistă şi care demonstraseră gesturi de opoziţie şi curaj în timpul comunismului.

Mă întreb de unde vehemenţa acuzatorilor lor care nu arătaseră cu nimic că ar fi fost în dezacord cu comunismul. Este această ipostază extrem de confortabilă de azi, când braţul răzbunător al pecere (pemere) prin intermediul secu nu mai operează. Poţi să acuzi pe alţii când tu nu ai avut curaj, iar unii dintre cei foarte tineri nu au trăit vremurile părinţilor.

Polemica a fost stârnită de articole publicate de Gabriel Andreescu privind presupusul colaboraţionism al lui Mircea Iorgulescu. Aceasta revoltă pe fiul Tudor al dizidentului Dumitru Ţepeneag. Opinia mea este că Tudor trăind cu tatăl său în Franţa nu ştie multe din realităţile comunismului românesc.

De aici însă apare o reacţie a altui dizident notoriu, Dorin Tudoran, care se revoltă de necolaboraţionismul altuia, se citeşte printre rânduri că ar fi Nicolae Breban. 

În context Tudoran îl acuză pe Gabriel Andreescu de trecutul sulfuros al actualei soţii, fostă funcţionară a Ambasadei Olandei şi turnătoare a faimosul Coen Stork. Se pare că Tudoran realizează gafa cu intervenţia în viaţa privată a lui Andreescu, dar îşi menţine opiniile privindu-l pe Breban.

Netulburat, Gabriel Andreescu scrie un nou articol privind acuzaţiile asupra colaboraţionismului lui Ştefan Augustin Doinaş. Cu acribia şi precizia profesiei de fizician Gabriel Andreescu demontează şi duce în ridicol cartea lui George Neagoe dedicată activităţii poetului, lucrare de doctorat condusă de Nicolae Manolescu. Neagoe îl transformă pe marele poet al Mistreţului cu colţi de argint într-un sinistru turnător al securităţii. 

Mă mir că Nicolae Manolescu a acceptat argumentele doctorandului, dat fiind că a fost apropiat de Ştefan Augustin Doinaş, acesta fiind senator ales pe listele PAC, partidul condus de Manolescu. Am avut privilegiul să-l cunosc fugitiv pe Doinaş, cum mai bine l-am cunoscut pe Conu Alecu Paleologu şi impresia mea subiectivă a fost că erau oameni de cea mai înaltă consideraţie.

O altă amintire despre Doinaş îmi stăruie în minte. Pe la mijlocul anilor 70 am fost la prietenul meu Valeriu Demetrescu. Locuia într-o garsonieră mizerabilă din Ferentari, în blocuri pline aproape exclusiv de marginali şi ţigani. Ei bine, Valeriu tocmai citise un poem de Doinaş cu rezonanţe mistice şi era entuziasmat şi îl numea ca fiind cel mai mare poet contemporan, în contextul în care Nichita Stănescu era încă în viaţă. Bucata de gazetă  pe care se afla poemul publicat pe o pagină mare era lipită de amicul meu pe unul din pereţi ca să alunge senzaţia de delabrat a camerei.

Nu cred că aceste investigaţii ale lui Gabriel Andreescu au vreo intenţie conspiraţionistă. Este probabil mai degrabă stupoarea că personalităţi respectabile ale scrisului românesc care ne-au luminat în vremuri de cruntă dictatură, care au reuşit să fie drepţi când toţi ne îndoiam spinările să fie calomniaţi.

Gabriel Andreescu acuză şi pe angajaţii CNSAS că nu şi-au dat efortul suficient pentru a lămuri aceste obscurităţi, ba chiar au acţionat invers. De asemenea el atrage atenţia unor intelectuali onorabili care au girat această instituţie, că nu au fost atenţi şi au fost atraşi în capcanele dosarelor făcute de securitate. Contactul cu securitatea murdărea, murdăreşte şi azi!

Mai observ cu mare scârbă forumişti foarte îndrăzneţi care combat şi acuză, ascunşi cu prudenţă în spatele unor pseudonime. Parcă ar fi ăia care întocmeau note pentru securitate acum când ea nu mai are puterea de odinioară!

Pe de altă parte observ, tot în Observator Cultural şi în România Literară, articole encomiastice privind fantome culturale care mi-au bântuit copilăria şi începuturile adolescenţei.

Astăzi se fac eforturi de recuperare ale scrisului Marie Banuş, ale Ninei Cassian sau ale pictorului Jules Perahim. Numele lui mai special mi-a rămas înfipt în memorie dintr-o carte despre eroii copii ai Marelui Război de Apărarea Patriei (aşa denumeau sovieticii agresiunea hitleristă!) şi nu numai, era şi alde Pavlik Morozov acolo. Ilustraţiile cam suprarealiste ale cărţii aparţineau lui Perahim.  

Cum în memorie stăruie poezelele cu partidul şi măreaţa URSS ale amintitelor Banuş şi Cassian. Ele nu au pentru mine nicio scuză, mi-au otrăvit şi imbecilizat copilăria!

Pe de altă parte nu pot decât să mă bucur pentru că, în fine, ICCMMER a început să aducă la lumină şi să cheme în faţa justiţiei pe unii din torţionarii supravieţuitori. Ultimul adus în faţa instanţei este Istrate, implicat în cazul Babu Ursu.

În context par ridicole zbaterile lui Vladimir Tismăneanu care se luptă cu fantomele şi propriile neputinţe pe când era şef la numita instituţie unde să afirme priorităţi care nu există la devoalarea acestor monştri. Am dat o replică la un articol, a reacţionat VT că nu sunt în temă, au sorit şi zăvozii autişti de la Contributors.ro, iar replica ultimă nu mi-a mai publicat-o. Lămuream treaba din nou şi nu-i convine de loc intrigantului ridicol VT!

Important că instituţiile memoriei dezastrului comunist există şi că ele sunt capabile să aducă pe ticăloşi în faţa judecăţii!