Marginalii la generaţia ratată

Îmi stătea în minte să dezvolt tema dezvoltată anterior despre istoria contestărilor generaţiilor din cultura şi viaţa politică a României.

Istoriceşte prima ar fi intervenţia lui Titu Maiorescu privind starea culturii române pe la 1867, dar şi tema social politică a formelor fără fond. Maiorescu are meritul refondării solide a culturii române.

O altă contestare a pornit prin 1906 la iniţiativa lui Nicolae Iorga şi a degenerat în naţionalismul extremist.

Cea mai importantă contestare generaţionistă a avut loc în 1927 cu Manifestul Trandafirului Alb şi cu extraordinara pleiadă de oameni de cultură din acea vreme: Mircea Eliade ca şef de generaţie, Constantin Noica, Emil Cioran dar mai ales cu Eugen Ionescu care a virat ulterior spre cultura franceză. Politic această contestare a establishmentului reprezentat de liberali, acuzaţi de corupţie a degenerat în mişcarea legionară. Legionarii  şi-au lăsat amprenta doar prin crime politice, excese xenofobe şi crime antisemite în guvernarea de tristă amintire din septembrie 1940 ianuarie 1941. Din păcate această mişcare a fost cultivată iresponsabil şi de poetul Octavian Goga, poet important, dar şi un vector ideologic al extremismului de dreapta. Ca om politic Goga a fost catastrofal şi sunt foarte dezamăgit că-i este citat mereu Jurnalul politic din 1916, în care îi acuză pe liberalii lui Ionel Brătianu, cei care însă vor desăvârşi idealul naţional. Cecitatea lui Goga poate fi înţeleasă în context, dar nu este admisibilă pentru cei de azi care-l citează iresponsabil. Din păcate la legionari aderă şi Eliade, Noica şi Cioran, lucru care retrospectiv constituie una din criticile care le sunt aduse azi. Dacă Cioran a regreta deschis această adeziune, Eliade a obscurizat-o din motive academice în contextul postbelic şi a alimentat dispute culturale, postdecembriste, dar şi întruparea în personajul detestabil Grielescu din Ravelstein al  lui Saul Bellow. În schimb Noica care a suportat în România toate rigorile regimului şi al puşcăriilor comuniste, unul din motive încarcerării sale fiind chiar corespondenţa cu Emil Cioran a reuşit să deschidă o direcţie fertilă în cultura românească prin discipolii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Datorită prestigiului lor intelectual trecutul deochiat al lui Noica a cam fost uitat.

Astăzi apare acest fenomen de contestare generaţionistă, inclusiv culturală.

Dacă despre reacţia imbecilă a acestui Răzvan Corneţeanu mi-am dat şi v-am dat de lucru, trebuia să reamintesc şi de reacţia viscerală a lui Mircea Mihăieş  împotriva bătrânilor care votau FSN..etc. prin anii 90. Acesta, declarat om de dreapta reproşează acestora că au fost beneficiarii statului asistenţial. Uitându-mă la cariera lui Mihăieş constatat că a lucrat toată viaţa lui profesională în universitate, instituţie bugetară, ba a mai ocupat, abuziv după mine, postul de director adjunct al ICR, sinecură care i-a permis plimbări când voia muşchii lui pe la New York. Că asta poate îi permitea poate să-şi lărgească orizontul intelectual, în schimb jurnalistica lui partizană din Evenimentul Zilei era ticăloasă şi scârboasă. Aici trebuie să recunosc că era plătit de o instituţie privată să arunce cu noroi în duşmanii lui Băsescu şi a nepreţuitei Elena Udrea. După prăbuşirea guvernelor bociene, EVZ şi-a restrâns activitatea şi Mihăieş nu şi-a mai publicat acolo mizeriile. Şi Mihăieş va ajunge inexorabil, în curând, pensionar şi asistat social după cum se exprima cu aroganţă şi un pic de neghiobie.

Dar că am vorbit de contestări generaţioniste contemporane a apărut scandalul Premiului de Poezie Mihai Eminescu. Juriul a acordat în acest an  premiul lui Gabriel Chifu. Poetul Radu Vancu acuză pe preşedintele juriului, Nicolae Manolescu de interese, Chifu fiindu-i adjunct la România Literară. Nu sunt în măsură să evaluez valoarea poeziei lui Chifu, am înţeles că acesta este autorul unui roman bine primit despre România lui Ceauşescu. Vancu a mai găsit o listă de contestatari în poeţi din aceeaşi generaţie. Ei cer demisia lui Manolescu şi acuză inclusiv de manipulări puşcăriabile. Cam seamănă cu revolta Manifestului Trandafirului Alb? Dorin Tudoran le cere tinerilor revoltaţi un pic de adăstare şi de răbdare. Şi eu cred că trebuie să aibă răbdare să confirme literar. Generaţia lui 1927 a reuşit să ne dea literatura de avangardă şi pe cea modernistă a României interbelice. Ce ne va da actuala generaţie de poeţi şi scriitori încă rămâne de văzut.

Şi uite că încercând un preambul la o ală temă am reuşit un articol întreg şi mulţumesc celor care au răbdarea să-l parcurgă.