Conferinţele mele

Articolul Aventură în Indonezia a domnului Pleşu din Dilema veche mi-a stârnit nostalgii.

Am ieşit în vremea dinainte de 1989 de două ori în străinătate, în URSS şi în Cehoslovacia. Mă lăudam cu paşaportul la un prieten care acum este de 30 de ani la New York.

În Rusia m-am descurcat cu limba engleză, iar la Praga m-am descurcat cu franceza pe care n-am învăţat-o cu fabuloasa Mere Clarisse, probabil profesoara de franceză a Monicăi Lovinescu şi altor celebre domnişoare interbelice şi faimoasă meditatoare din Ploieşti prin anii 50-60!

După 1990 am ieşit şi eu pe la conferinţe internaţionale.

Ca să participi trebuia să faci o aplicaţie la organizatori, mai pe româneşte să te milogeşti de ei să te accepte adică să suporte taxa de participare. Sunt extrem de îndatorat organizatorilor germani ai unor conferinţe care mi-au dat posibilitatea să-mi finalizez un doctorat târziu, la maturitate. Nu numai că-mi suportau taxa de participare, dar îmi acopereau şi cheltuielile de deplasare, cazarea şi o diurnă. Masa nu era o problemă, mâncam la organizatorii conferinţei. 

În genere organizatorii europeni de conferinţe erau foarte generoşi, americanii acceptau doar taxa de participare, restul, avionul şi cazarea trebuia să te descurci.

Am ajuns şi în situaţia ca aceste obligaţii financiare nu mai erau o problemă, dar pentru şefii mei de dinainte asta era doar turism! 

De fapt la o conferinţă internaţională ai ocazia să cunoşti liderii din domeniu, să faci legături ştiinţifice utile. Pentru alţii, doar să te plimbi! Asta-i viaţa!