Aceste
consideraţii mi le-au trezit dosarul din Dilema veche, Între două lumi.
Unii din
compatrioţii noştri au trecut în ultimii 70 de ani prin aceste situaţii.
În vremea
comunismului te exilai părăsind România, şansa de a revedea ţara mamă era
inexistentă, pentru că probabil în cele mai multe cazuri te aştepta puşcăria.
Am trăit sentimentul acut al despărţirii de prieteni apropiaţi pe care eram
sigur că n-o să-i mai revăd niciodată. Unii dintre ei au părăsit ţara cu cele
mai mari riscuri, alţii au reuşit să obţină emigrarea, şi alţii au folosit
oportunitatea de a se afla în Occident şi de a alege libertatea.
După Minunea
din Decembrie 1989 şansa inexistentă de a-mi revedea prietenii a devenit o
posibilitate normală. Pe cel mai bun prieten din studenţie l-am revăzut
după 10 ani la New York unde se refugiase, pe altul în septembrie 1990 la el
acasă în Germania de Vest, exista încă, am părăsit Germania înainte de unificare.
Cu alţii m-am revăzut în România, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai mei
îl ascultam noaptea la BBC unde începuse să lucreze din 1987 şi asta îmi dădea
ceva speranţe. Recunosc că până la capăt nu mi-am putut imagina prăbuşirea lui
Ceauşescu şi a comunismului pe care îl uram din suflet, pentru că mi-a distrus
toate speranţele. Speranţe care au devenit realitate după 1990.
M-a bătut şi
pe mine gândul să fug din România, dar nu am putut şi nici nu am avut curaj.
Am testat pe Adriana în 1990 în Germania dacă vrea să cerem azil politic,
se putea era după mineriada din 13-15 iunie. A spus că nu vrea şi aşa nu am mai
evocat posibilitatea emigrării după aceea. Îmi amintesc amuzat cum un coleg de
serviciu aştepta semi isterizat ca să nu mă mai întorc. Am revenit în România
şi după aceea am plecat de multe ori din ţară.
Atunci, după
1990 mai mulţi colegi de serviciu, prieteni au decis să emigreze cu ţintă
Canada sau Statele Unite. Plecarea era univocă, nu mai se întorceau în ţară de
obicei, ştiu doar un caz când o familie prietenă a decis să revină al pensie în
ţară pentru că pensia modestă îi permitea o viaţă mai lejeră aici decât în
Canada.
Anii au
trecut, prin anii 90 ca să ies din ţară trebuia să primesc o invitaţie oficială
de la organizatorii de conferinţele unde participam,însă ca să ies împreună cu
Adriana am stat la cozi cumplite şi degradante la Ambasada Germaniei având
invitaţia prietenilor noştri din acolo. Într-o situaţie am petrecut o
noapte în faţa ambasadei şi am organizat exemplar coada că i-am lăsat cu gura
căscată pe paznicii români care erau evident corupţi şi avantajau pe
unii.
Dar după 2002
plecarea din România în Europa, în UE nu mai era nicio problemă. Am ajuns prima
oară în SUA în 1995 şi apoi am obţinut lejer o viză pe 10 ani care s-a încheiat
anul trecut, sper să nu mai fie nevoie de viză dacă voi mai avea ocazia. În
Canada pot merge fără restricţie pentru că am fost de trei ori acolo
deja.
Vacanţele la
mare le fac exclusiv în străinătate, mai ales în Grecia, pentru că serviciile
sunt mai bune şi paradoxal este mai ieftin!
Între timp
compatrioţii au umplut Europa în căutare unui loc de muncă mai bine plătit. Nu
mai emigrează, oamenii se mută prin Europa în speranţa ca să obţină suficienţi
bani care să e permită în ţară o viaţă normală.
Acum lumea a
devenit un sat global datorită tehnologiilor şi poţi afla dacă eşti curios ce
se întâmplă prin locurile natale. Sunt unii care din nostalgia locului
sunt interesaţi de România şi percep cumva diferit evenimentele din aici faţă
de noi, care trăim la firul ierbii. Asta m-a pus în situaţii conflictuale cu
unii din prietenii şi corespondenţii mei. Mă bucur că în anumite situaţii am
avut şi eu dreptate, chiar dacă percepţia din exterior ar fi părut mai puţin
partizană.
Şi familia
mea s-a cuplat la acest val al migrărilor. Am o nepoată stabilită de 12 ani la
Londra, măritată cu un polonez şi au trei fete care vor deveni englezoaice get
beget. Altă nepoată s-a stabilit la Manchester. Pentru această generaţie
mobilitatea asta este normală. Poţi trăi undeva un timp, după care te poţi muta
în altă parte fără restricţii.
Acest lucru
nu-l înţeleg încă cei care sunt aleşi să ne conducă, birocraţia românească
inutilă şi cretină îmi aduce cel puţin mie aminte de comunism. Doar guvernul
Cioloş a încercat ceva, dar prea puţin pentru că viaţa de la noi ar deveni al
fel de normală ca în Occident dacă guvernanţii ar renunţa la aceste
inutilităţi birocratice, dar atunci ar dispărea o grămadă de tăietori de
frunză la câini, pe care îi suportă blamatele multinaţionale care îi plătesc pe
aceşti inutili aciuiţi inclusiv în Parlament.
Aceşti pseudo
patrioţi nu au aflat că industria prelucrătoare din România este covârşitor în
responsabilitatea companiilor multinaţionale, care le asigură celor din guvern
şi parlament posibilitatea să facă bugete generoase celor care îi blamează
acum.
Pentru că nu
înţeleg un lucru simplu, aceste companii sunt şi româneşti pentru ca angajaţii
şi majoritatea şefilor sunt români!
Între noi şi
străinătate nu mai există bariere, sau cele care mai există sunt foarte uşor de
depăşit!
Chiar dacă în
SUA există Donald Trump, care se pare că nu înţelege că America first înseamnă că americanii conduc lumea,
nu devin autarhici şi fără perspective.
Sunt de acord cu multinationalele dar sa fie egali cu cei care saunt romani si au acelasi profil: Dedeman de ex. La multinationale le dai gaze mai ieftine si fel si fel de reduceri iar la ai nostrimcontroale si controale. Mutarea profitului peste granita ar trebui sa fie pedepsiti prin inchidere sau amenzi usturatoare.
RăspundețiȘtergereCorect!
RăspundețiȘtergere