Citesc de obicei
ediţia online a Observatorului Cultural. Citind un articol din ediţia din
această săptămână, care apare vinerea, mă uit şi observ în subsolul paginii un
articol referitor la Mircea Vulcănescu apărut în ediţia precedentă a
hebdomadarului cultural aici.
Este un articol scris
de Gabriel Andreescu despre reacţiile generate despre acest caz pus în
circulaţie de intervenţiile nefericite ale Alexandru Florian, directorul
Institutului Elie Wiesel din România.
După mine articolul
este o analiză destul de pertinentă a acestui caz apărut în consecinţa legii
privind interzicerea acţiunilor de promovare a unor mesaje cu caracter fascist.
Intervenţia lui
Florian viza schimba numele lui Mircea Vulcănescu, dat unui liceu tehnologic
bucureştean. Aceste intervenţii au generat reacţii în lumea intelectuală
românească. De fapt intervenţiile nefericite ale lui Florian vizează
personalitatea lui Mircea Vulcănescu, dar şi a lui Vintilă Horia, singurul
român premiat cu premiul Goncourt!
Acum eu mă întreb de
ce oare sunt vizate aceste nume? Vintilă Horia este un scriitor important al
exilului românesc şi ar trebui să devină un nume canonic în literatura
contemporană.
Mircea Vulcănescu
este un mare intelectual, sociolog, filosof, economist, dar şi demnitar al
Guvernului Antonescu, este adevărat, dar de rangul doi, subsecretar de stat la
Finanţe şi victimă a închisorilor comuniste. Despre acest intelectual se
subliniază că nu a avut atitudini antisemite.
Mircea Vulcănescu,
dar şi Vintilă Horia au fost judecaţi de tribunale postbelice în România pe
calea comunizării şi valabilitatea acestor judecăţi a fost aprig
contestată după 1990, ba chiar unii au fost reabilitaţi, inclusiv ministrul de
finanţe, superiorul lui Vulcănescu!
Cum se poate explica
această îndârjire?
Păi una ar fi
ipocrizia acestui individ, Alexandru Florian. Nu îndrăzneşte să conteste numele
lui Mircea Eliade, au fost demersuri la începutul lui 90, unele s-au lămurit
altele nu, dar personalitatea copleşitoare a acestui mare intelectual român l-o
fi făcut să ezite. Şi Eliade fusese o personalitatea afiliată antisemitei mişcări
legionare. la fel de notorie a fost afilierea lui Constantin Noica la aceeaşi
mişcare. Dar dacă s-ar fi luat de Noica ar fi sărit în sus, Gabriel Liiceanu şi
deh, Liiceanu este un tip influent, cu Humanitas în spate şi mai este şi Andrei
Pleşu! Nu merge care va să zică!
Cel mai mult m-au
iritat însă intervenţiile de pe forumul articolului, care tind să-i dea
dreptate acţiunii netrebnice a lui Alexandru Florian. Şi argumentele sunt
circumstanţiale sau nu sunt în chestie.
Aflu astfel despre
Radu Florian că a fost supravieţuitor al pogromului de la Iaşi. Bun! Dar tatăl
lui Alexandru a fost un profesor de marxism leninism la Universitatea
Bucureşti, chiar dacă după spusa lui Manolescu, cam caustic ironică, întărită
de una din forumiste, excelent profesor de marxism leninism.
Este doctrina care a
cauzat milioane de victime inocente ale sistemului comunist având asemănări cu
criminala ideologie nazistă, vezi filmul
Cekistul pe care l-am comentat pe blog aici. Şi nu-i vorba de tată aici, ci de
fiu, fost şi el un obscur propagandist pecere.
Eu înţeleg anumite
sensibilităţi ale unora privind perioada respectivă de prigoană antisemită, dar
toată afacerea pare, cum spune şi Andreescu ranchiuna unui fost comunist, care
are boală pe cei din respectiva perioadă, băgaţi la grămadă ca vinovaţi pentru
cele întâmplate atunci.
Şi astfel de acţiuni
nu pot declanşa decât reacţii antisemite spune Andreescu, un om care nu poate fi bănuit de antisemitism.
Cum să vezi atunci în
oglindă pe Sadoveanu, unul din cele mai rele exemple de adaptare la comunism, care a semant ca demintar comunist condamnări la moarte a unor eroi anticomunişti, bucurându-se de toate onorurile, cu viaţă de aristocrat în vremea proletcultului
şi pe care nimeni nu se gândeşte să-i schimbe numele de la licee, sau să-l scoată
din literatură.